Romania: tara evreilor care mor putin cate putin, dar din ce in ce mai putin

Nici ca puteam sa gasesc un titlu mai ingrozitor decat asta! Totul mi s-a tras de la o vizita foarte recenta la cimitirul evreiesc din Galati. Asta dupa ce am cautat urme ale vechilor si falnicelor sinagogi din Braila si am descoperit, printr-o nesperata de buna intalnire cu o localnica cultivata si fermecatoare, parte din ceea ce odinioara servea drept lacas evreiesc de rugaciune. Nu am nimerit prea bine la ceas de pranz, caci locul e parte dintr-o cafenea cu odai putine si pregatite parca de botez. Sau de nunta de cartier. In fine. Daca nu stii ce a fost acolo, nu ai de unde sa banuiesti in ce loc te afli. Cafeaua e buna si ieftina, altfel.

Ma intorc la povestea cimitirului din Galati. Locul e la capat de oras, acolo unde intoarce un tramvai nemtesc casat, cu scrasnet de fiare puse la incercare peste poate. Peste drum, o poarta mare, cu text de prezentare: Intrarea se plateste. Sint cu un prieten, zice sa trag de capatul unui cordon spanzurat care ar fi cuplat cu nu stiu ce tehnicalitate care alarmeaza cainii si animalele domestice ale locului, care alarmeaza finalmente si pe crestina ingrijitoare a locului. Paranteza: aceasi aparatura de cimitir, dar de Bucuresti, n-a functionat sau n-a avut pe cine sa puna pe picioare pe bulevardul 1 Mai sau cum i-o spune mai nou. Crestina tintirimului israelit se bucura oarecum sa-l vada pe al meu prieten Pedro. Intre ei e un fel de complicitate: el stie ce vrea sa vada, ea consimte si si-i povesteste cu ce se ocupa. Totul pentru urechile mele palnie. Ne arata unde se duce si cum se aseaza mortul, care e procedura, confirma ce a zis ca ar fi bine ca vizitatorii sa poarte furca.

Ma uit prin jur, nu pun mana pe nici o furca. Gura era mai mult de aceasta doamna, n-am vazut vreun instrument de uz defensiv mai acatarii. Aflu asa: ca se moare din ce in ce mai putin. Ca evrei nu prea mai sint. Cimitirul e mare, loc ar fi din belsug. Atat de mult loc ca ea, singura, nu are cum sa faca fata. Ca are un salariu care se face praf intr-o saptamana si o bucata de teren, aferent casei strajuind intrarea cimitirului.

N-are rost sa descriu starea de acel cimitir. Cam amutisem. Prietenul meu Pedro s-a aratat solidar si perspicace, si a facut fotografii mai mult in tacere. Pozele zic ele totul. Ce nu pot spune e zgomotul greu al fazanilor zburatacind, exasperati de invazia acestor primitivi ce sintem, fara respect pentru animalitatea deloc banuita a locului. Refuz sa pricep ca sint si caprioare acolo, serpi si bufnite mai inteleg, dar vad totusi lumina: la cate animale de padure se simt d-ale casei, trebuie ca vine si lupul care sa bage si el ceva in gura. Pedro opineaza cu voce ferma ca asa functioneaza lantul trofic.

La mai bine de o saptamana dupa vizita, starea de acel cimitir ma apasa. Nu e un caz izolat. Nici nu intrevad vreo rezolvare imediata. Chiar nu ma duce capul. Dar de undeva trebuie inceput. De unde?